Fiecare întrebare a unui asistent cheltuiește o resursă limitată: disponibilitatea ta de a fi întrerupt. Întrebi prea rar, și notițele ambigue se fosilizează; prea des, și funcția e dezactivată. Adevărata întrebare de design nu e cum să întrebi — ci când o întrebare își merită costul.
Când o întrebare își merită locul
Cazurile puternice au două proprietăți comune: ambiguitatea va conta mai târziu, și doar autorul o poate rezolva.
- O trimitere insolubilă într-o notiță cu utilizare viitoare probabilă: „întreabă-l” — există trei candidați.
- Un angajament fără responsabil sau dată: o promisiune ce nu poate deveni sarcină în siguranță.
- O contradicție cu însemnări anterioare: decizia de azi o răstoarnă pe cea de luna trecută — care rămâne?
- Un fișier media fără scop: o fotografie sau un link al căror motiv va dispărea într-o săptămână.
Când tăcerea e corectă
Cele mai multe notițe nu merită nicio întrebare. A le interoga transformă un instrument de memorie într-o corvoadă.
- Răspunsul reiese din notițele existente sau din contextul evident.
- Miza e mică: un gând trecător, un articol de pe lista de cumpărături.
- Utilizatorul e în plină capturare — nu întrerupe niciodată actul scrisului sau al înregistrării.
- Despre notița aceea s-a întrebat deja o dată. O întrebare per notiță.
Niciodată în timpul, rar după — iar pragul îl antrenează utilizatorul
Momentul potrivit e unul liniștit: la scurt timp după capturare, dar niciodată înăuntrul ei — o coadă discretă revizuită când alege utilizatorul, nu un pop-up care deturnează gândul. Fiecare întrebare respinsă e un semnal că ștacheta era prea jos; fiecare răspuns o confirmă. Un asistent care nu învață din întrebările ignorate va sfârși el însuși ignorat.
Întreabă doar ce va trebui viitorului, doar ce știe numai autorul, o singură dată și niciodată în mijlocul unui gând. Orice întrebare care pică acest test e frecare cu mască de ajutor.